El Rumañol: „Am reuşit să ajung unde nici un alt copil român nu fusese primit.”
8 Min de citit
Maximilian Daniel Nica, în buletin. Nume de scenă, „El Rumañol”. Un tânăr român de 33 de ani, plecat din Oradea în Castellón, Spania, la vârsta de 8 ani. „Mergem undeva unde să vă puteți împlini visele!”, i-a spus tatăl înainte de plecare.
Dar visele nu s-au împlinit pocnind din degete. Muncă, suferință, sacrificii, nu de puține ori şi respingere, pentru faptul că era „doar un imigrant”.
Astăzi, Maximilian, sau „El Rumañol”, este o voce a diasporei, mai ales a celor care, ca şi el, au plecat din România în copilărie şi au trăit suspendați între două lumi. Asta s-a văzut şi în discuțiile purtate cu el, când Maximilian a ținut să sublinieze din start: „Vă rog să scuzați modul în care mă exprim, am probleme mai ales când trebuie să scriu în limba română. Şi vă rog să faceți corecturile necesare, unde este nevoie”.
Vă invităm să citiți, în cele ce urmează, un interviu acordat TransferGo de El Rumañol.
– Maximilian, cum ai ajuns în Spania? Care este povestea plecării tale?
– În Spania am venit când eram copil, nu la mult timp după ce împlinisem cei „7 ani de acasă”. Am plecat fiindcă tatăl meu nu mai vedea un viitor, mai ales pentru noi, cei mici, în România de atunci. „Mergem undeva unde să vă puteți împlini visele”, ne zicea.
Aşa am ajuns, dar nu era nici pe departe la fel de uşor cum este acum. Noi am venit ca „turişti”, într-un autocar cu alți 40 de români. Pe drum, vreo doi au rămas în Italia, vreo cinci în Spania, fiecare pe unde avea pe cineva sau unde spera să-şi întemeieze o viață mai bună. Aşa era pe atunci.
– Cum a început noua ta viață acolo, un copil ajuns într-o țară, într-o lume pe care nu o cunoşteai?
– Cu toții am muncit mult şi am făcut tot ce ne-a stat în putere să ne adaptăm. Țin minte că, pe la 15 ani, pentru că învățam bine am primit o bursă de merit şi am reuşit să ajung unde nici un alt copil român nu fusese primit până atunci. Era un institut privat, un fel de colegiu de elită pentru copii proveniți din familii foarte bune. Singurii mai „amărâți” eram eu şi cu un alt băiat de emigrant, amândoi veniți cu burse de studii.
– Mediul acesta elitist ți-a deschis perspective mai bune?
– Într-un fel, da, pentru că m-a făcut şi mai ambițios să reuşesc. Însă am văzut cât de mult poate ajunge să coste lumea aceasta, iar ai mei nu aveau banii necesari, nu-şi puteau permite să plătească. Aşa că am renunțat să mă gândesc la universitate şi m-am concentrat pe ceva care să-mi fie util, să mă ajute să reuşesc fără să conteze de unde vin sau cine sunt.
Am ales o şcoală de unde am ieşit un fel de IT-ist „de mâna a doua”, ca să zic aşa. La 18 ani jumătate, cu ajutorul unui spaniol ce ma simpatiza mult şi care mi-a dat 4 mii de euro împrumut, am reuşit să deschid prima mea afacere, o sală de internet in Castellón. În paralel, am început să învăț şi limbaje de programare, ca să evoluez profesional şi totul a mers bine, până a venit criza economică, în 2009.
– Cât de tare te-a afectat?
– Cu greu am reuşit să rezist vreo doi ani, până în 2011, când efectiv am început să sm atacuri de panică, de anxietate, nici nu ştiu cum să-i spun. Nu mai vedeam nici o cale de ieşire, aşa că am vândut tot ce construisem până atunci. Țin minte că am primit 10 mii de euro, am plătit datoriile şi am mai rămas cu vreo 2-3 mii în buzunar.
De atunci, am început să lucrez doar pe cont propriu, mai mult în mediul online.
– Cum te simți astăzi, în Spania?
– Sincer, ca şi când aş fi aşezat pe un gard şi nu ştiu în ce parte o să cad. Deşi am trăit în Spania atâția ani, în sufletul meu rămân mereu român. Poate mai român decât mulți alții, căci eu ştiu ce înseamnă să pierzi România. De multe ori în viață, doar atunci când pierzi ceva începi să-i conştientizezi valoarea.
Şi vă asigur că suntem mulți români plecați care avem acest of.
– Mai ai pe cineva în România, oameni pe care să-i vizitezi când mergi într-un concediu?
– Foarte puțini. Unchiul şi mătuşa mea, un văr şi câțiva prieteni foarte buni din copilărie. În rest, familia mea e împărțită pe tot globul. Părinții s-au separat acum ceva ani, tata s-a recăsătorit şi trăieşte în Australia, iar mama, bunica şi alte câteva rude locuiesc în Statele Unite.
Eu am ales să rămân aici, în Spania, unde familia este logodnica mea, Delia.
– Apropo de cei dragi rămaşi acasă, ce modalități aveți la dispoziție în Spania, dacă vrei să le trimiți un cadou de ziua lor, spre exemplu, sau un ajutor financiar?
– Lucrurile au evoluat mult, s-au modernizat. Am trecut şi eu de la metodele gen bani trimişi prin şoferi sau prieteni care plecau în vizită în România, apoi Western Union, Money Gram sau transfer bancar, iar în ziua de azi, cu o aplicație cum este TransferGo, totul se rezolvă foarte uşor de pe telefonul tău.
Poți trimite bani ca şi cum ai trimite un SMS cuiva drag, iar asta simplifică şi ajută foarte mult.
– După toate prin câte ai trecut, cu ce te ocupi în momentul de față?
– Sunt prins în foarte multe proiecte. Sunt programator IT, web si app developer, designer, marketer online. Am mai dirijat departamentul de resurse umane pentru câteva companii spaniole cu afaceri în America Latină, am fost şi profesor pentru studenții aflați în practică la o bancă, îi ajut şi pe cei care doresc să pună în funcțiune o idee de business, un start-up, de toate.
A! Şi mă ocup de renovarea unei case, pe care am cumpărat-o acum ceva timp şi unde am refăcut toată instalația electrică – asta am învățat de la tata, care e un foarte bun electrician -, plus instalația de apă, pereții, tavanul… Cum se spune la noi în glumă, sunt un român adevărat, mă pricep la toate!
– Muzica ce loc ocupă în tot ceea ce faci?
– Muzica, scrisul, poezia sunt valva mea de scăpare, o supapă pentru a mai sângera motorul sufletului. Nu poți să le aduni pe toate şi să le macini în tine, trebuie să te eliberezi cumva.
Pentru mine, rap-ul este practica
psihologica între pacient, adică eu, şi doctorul, care este publicul. În fața publicului mă deschid şi de la el primesc încurajarea şi energia de care am nevoie.
– Ce ai vrea să mai transmiți celor care te citesc acum?
– Dacă oamenii mai au timp, în „insta-lumea” asta grăbită în care trăim, să
ajungă să citească tot ce am spus până acum, în primul rând le mulțumesc.
Şi vreau să-i mai rog să nu uităm cine am fost şi suntem ca neam, să nu ne lăsăm descurajați de provocările prezentului, să ținem capul sus, să traim cinstit şi să luptăm pentru familie şi cei dragi.
Vă mulțumesc.