Viața în Anglia: aparențe și prejudecăți

Ni se spune, încă de când suntem mici, să nu judecăm după aparențe. Sună ideal, dar greu de aplicat, cu literă de lege, în viața de zi cu zi, unde o mulțime de factori, de la oboseală și stres, până la lipsa timpului sau a experienței de viață, ne fac, de multe ori, să judecăm după aparențe.

În străinatate, mai ales, unde nu te mai învârți în cercul tău comod de cunoștințe, aparențele și prejudecățile te bombardează.

Cu dom’ Mihai, că așa am ajuns să-i spun, dată fiind diferența de vârstă dintre noi, am lucrat împreună aproape două luni.

Știa că-s român, eu știam că și el e român, dar în primele trei săptămâni nu mi-a vorbit o dată în românește, deși eram singurii români de pe site-ul de construcții. Dacă l-aș fi cunoscut în urmă cu vreo trei ani, i-aș fi bătut obrazul.

Între timp, mai trecând prin astfel de situații, mi-am zis că o fi având el motivele lui să se comporte așa și că nu mă doare gura să respect regula impusă de el.

Și, indiferent de situație, chiar și atunci când nu știam să explic prea bine ce vreau de la el, pentru că ne loveam de termeni tehnici, numai în engleză o țineam și eu.

Până într-o zi, când n-a mai rezistat (i se parea și lui ridicolă situația) și mi-a spus: când suntem doar noi doi, hai să vorbim în românește.

Mi-a povestit că venise în Anglia în urmă cu 12 ani, pentru compania respectivă lucra de vreo 8 ani, că a rămas cu ei deoarece sunt o companie serioasă.

„Problemele au început să apară acum vreo 3-4 ani. Am mai lucrat cu români și înainte, dar n-au fost situații deosebite. De când cu ridicarea vizelor, a venit așa un val de oameni, nici nu știu cum să-i numesc.

Ca foreman, șefii îmi spun: vezi că sunt baieți de-ai tăi, ia-i în primire. Foarte mulți sunt neserioși, vin două-trei zile și pleaca, nu știu să fie politicoși, trec, se șterg de tine, nu răspund la salut, mint de îngheață apele.

Se uită la tine și minte fără să clipească, că nu el a făcut asta. Cel mai rău și mai jenant pentru mine e când fură. Am ajuns să-i controlez și să știi că și la tine m-am uitat dacă ai pus la loc în magazie toate sculele pe care ți le-am dat. Fură orice, de la șurubelnițe și ciocane, până la bormașini, dacă le dai ocazia. Toate astea se sparg în capul meu. Nu zic că toți, dar așa multe probleme eu n-am avut cu nimeni de aici. Iar dacă aud că ești român, ți se urcă în cap, te consideră cumva dator față de ei.

Normal că-i ajuți, că-i mai aproape maieul decât cămașa, cum se spune la noi, dar să fie oameni.

Foarte puțini mai au acei șapte ani de acasă. Vor totul mult și repede.”

Am înțeles atunci de unde venea reticența lui dom’ Mihai de a vorbi românește și, de fiecare dată când ne întâlneam la muncă, făceam haz de necaz. Mă prefaceam că ascund șurubelnița în buzunar sau bormașina sub haină. Am rămas prieteni.

Cu Martin, un irlandez la aproape 60 de ani, am lucrat tot așa, vreo câteva luni. După primele două săptămâni, am zis că-i nebun, țipa din senin, reacționa ciudat, era foarte nervos. Începusem deja să-mi caut alt job. Într-o zi, ploua puternic afară și m-am adăpostit împreună cu el într-o magazie. Cum stăteam amândoi acolo, am început să vorbim despre una-alta, despre noi, despre acasă, despre cum ajunsesem aici.

„Eu muncesc de la 15 ani, Bob. Am 50 de ani de când fac munca asta și mi-a ajuns. Pe fiu’miu, care-i născut aici, l-am tocat zi de zi să se țină de școală, să nu aibă și el viața asta. A studiat calculatoare și acum are un serviciu bun aici în Londra, câștigă dublu față de mine”.

A deschis ușa, să vadă dacă ploaia s-a mai domolit și a continuat. „A fost ziua mea acum puțin timp. N-a dat nici macar un telefon. Știi ce mi-a trimis? O felicitare de o liră prin poștă. Mă urăște, zice ca l-am sufocat, că i-am tocat tinerețea. O să vadă el mai târziu…”.

Apoi s-a întors spre mine și mi-a spus, foarte serios.

„Noi am fost ca voi, ne-am lasat case, familii și am venit aici pentru o viață mai bună. Nu rămâneți așa, puneți mâna și învățați cât puteți”.

Relațiile dintre noi s-au mai încălzit de atunci. Tot un pic nebun era, dar i-am descoperit și latura amuzantă.

Când nu era stresat de muncă, Martin era foarte amuzant. Într-o zi, când mâncam ceva la o terasa de peste drum de locul unde lucram, a aparut val-vârtej, cu o față foarte îngrijorată.

Ne gândeam: iar nu ne tihnește mâncarea.

– Bob, tu te pricepi la facebooku’ ăsta?!

– Da, ce s-a întâmplat?

– Fii atent. Din greșeală (a ținut să sublinieze asta foarte ferm) am apăsat pe ecran și am trimis o cerere de prietenie acestei domnișoare (mi-a aratat poza unei domnișoare la vreo 30 de ani, foarte veselă, pe o plajă).

– Așa, și?

– Și a acceptat-o.

– Dar care e problema, l-am întrebat, neînțelegând dacă e o glumă sau nu.

– Pai ce-o să creadă acum despre mine?

Pentru Martin, care era foarte nou în ale facebookului, „friend request” nu era doar o simplă opțiune de a-ți mări lista. El privea lucrurile ca în viața reală și nu știa cum să o scoată la capăt, cum să explice sau ce să vorbească cu noua lui prietenă.

Peste puțin timp, a plecat într-un alt loc de muncă, aflat mai aproape de casa lui, și chiar i-am simțit lipsa.

M-a sunat într-o zi, să ma întrebe de adresa unde locuiesc, spunând că vrea să-mi trimită ceva. Apoi a închis, fără alte explicații.

Am primit prin poștă un pachet, în care era o carte scrisă de un irlandez în urmă cu vreo 30 de ani. În respectiva carte, autorul povestea, așa cum facem și noi aici pe blog, fragmente din viețile imigranților  irlandezi veniți la muncă în Anglia.

Acum lucrez în echipă cu Andrew. Un uriaș din Țara Galilor, fost sportiv de performanță, de aproape doi metri și 160 de kilograme. Când ne-am cunoscut, mă chinuiam efectiv să înțeleg ce-mi spune.

Avea o răceală puternică, aproape își pierduse vocea, și de fiecare dată când îmi spunea ceva trebuia să repete de două-trei ori. Se enerva și pleca sau se apuca să facă singur ce-mi ceruse mie.

„Andrew nu prea suportă străinii”, mi-a șoptit cineva de pe site, deși vedeam că avea aceeași problemă cu toată lumea.

Vrând-nevrând, munceam amândoi împreună, cu minimul de conversație posibil, încât am devenit expert în a ghici care era următorul pas. Andrew mulțumea întotdeauna, mai mult prin semne decât prin vorbe.

După vreo săptămână, când se mai întremase, și-a cerut scuze și mi-a spus că s-a simțit ca naiba nu doar fizic, dar i se părea că ceilalți fac mișto de el și asta îl enerva. „Tu ai avut prea multă rabdare, nu știu cum ai rezistat”.

Am avut, nu pentru că aș fi fost neapărat nevoit, dar, în ciuda aparențelor, am simțit că e un om bun și nu m-am înșelat.

Desprins parcă din filmele cu vikings sau motocicliști americani mulți îl privesc ca pe o forță brută, un mâncău morocănos.

În cele 10 ore pe care le petrecem zilnic împreună, am descoperit însă un om pasionat de povești, de politica externă, pe care ne contrazicem zilnic, cu excepția Brexitului, despre care și el crede că e bazat pe o mare minciună, și, mai mult decât toate astea la un loc, un om sensibil.

Într-o zi, după ce am terminat o muncă grea a’ naibii, eu pusesem sculele în mașină și nu știam de ce nu apare Andrew, să plecăm. El stătea crăcănat, cât e de mare, într-o poziție de artist de circ și, cu un băț se chinuia să scoată niște buburuze ce rămăseseră blocate în betonul proaspăt turnat.

Cu toți cei trei menționați mai sus nu sunt prieten, doar amic. În ciuda începuturilor reci din întâlnirile noastre, am reușit, și eu, și ei, să trecem peste aparențe, astfel că, oriunde ne-am mai întâlni de acum înainte, să ne putem saluta și să bem o bere împreună.

E drept, am ales să vă povestesc câteva situații în care impresiile negative de la început nu reflectau și felul de a fi cu adevărat al oamenilor.

Au fost însă și situații înverse, când oameni ce pareau de zahar s-au dovedit a fi foarte ieftini.

Dar despre acestea vorbim altadată.