„Voi, românii, o să reușiți aici!”

„Voi, românii, o să reușiți aici.”

Ştiți filmele alea care încep cu o secvență ambiguă: X este pe masa de operație, se zbate între viață și moarte. Totul este neclar, se aud voci, se văd umbre mișcându-se într-o lumină chioară și nu înțelegi mai nimic din ce se întâmplă.

Apoi, acțiunea începe dintr-un punct din trecut, povestea lui X se încheagă încetul cu încetul, aflăm cine este el, ce face, cine sunt oamenii din jurul său și piesele se așează în tabloul care te face să înțelegi începutul filmului.

În zilele astea de după Brexit, atât de agitate și neclare, pline de umbre și lumini chioare, când pare că nimeni nu știe încotro ne îndreptăm după acest referendum care a zguduit Marea Britanie, am simțit nevoia să dau filmul înapoi, să încerc – nu neapărat să înțeleg – dar să-mi amintesc cum am ajuns până aici.

Pe 17 septembrie 2013 păşeam, pentru prima dată în viața mea, în Regatul Unit. Lăsasem acasă toată viața mea din ultimii 30 de ani, cu bunele și relele ei. Soția, doi copii prea mici să înțeleagă ce se întâmplă, părinți, familie, prieteni. Eram mort de oboseală, după un drum lung şi plin de întâmplări urâte, înghesuit într-un microbuz plin-ochi de oameni și bagaje. Și nu atât oboseala, cât nesiguranța, lipsa oricărei idei cu privire la ce va fi mai departe îmi dadeau o stare de rău. Dar speranță aveam, era motorul care avea să mă pună mereu în mișcare, în cele mai dificile momente petrecute aici.

Primul lucru pe care îl rețin, odată ajuns pe pământ britanic, e gestul unui coleg de drum, care se coborâse din microbuz, şi-a aprins o țigară, a tras un fum adânc și a exclamat: „Anglia, libertate!”.

Tot drumul, oriunde opream, în magazine sau benzinării, făcuse mici furtișaguri.

Fusese prins în Austria.  Încă o dată în Franța, la Calais.

Scăpa de fiecare dată cu o amendă, dar din cauza lui sufeream toți. Eram controlați la sânge, opriți cu orele, priviți și tratați de polițiști ca o hoardă de barbari din România.

Respectivul era prieten cu şoferul microbuzului, „Dumnezeul” ce ne ducea la destinație și, afară de câteva certuri violente, a trebuit să-i înghițim marşăviile, sperând să ajungem cât mai repede și să scăpăm de acel coșmar.

Al doilea lucru care îmi vine în minte este contactul cu lumea de aici, pe care eu credeam că o cunosc oarecum, din filme, cărți, documentare.

A fost șocant, la fel cum probabil a fost pentru majoritatea românilor poposiți în Londra, să mă trezesc paraşutat din lumea mea mică în forfota vieții din periferiile uriașei capitale. Un adevărat Babilon, o incredibilă amestecatură de sute de naționalități, limbi, obiceiuri, case insalubre, mizerie, fraiereală. „How are you, boss?”, „Hello, my friend!”, „Do you want some weed?”.

Dar tot de atunci mi s-a întipărit în suflet și frumusețea acestui adevărat spectacol al lumii, al mulțimii colorate, venită din toate colțurile pământului.

“Toate bancurile cu somalezi au început să-mi vină în minte.”

Mi-l amintesc pe Qasim, un băiat alături de care am lucrat în primele mele zile aici. Un băiat plăpând, la vreo 25 de ani, foarte tăcut. Într-o pauză, s-a așezat lângă mine și mâncam amândoi, în tăcere. La un moment dat, a scos din pungă un fruct exotic, cum nu mai văzusem până atunci, și-a înfipt degetele în el, a rupt jumătate și mi-a întins-o. I-am mulțumit și așa am început să vorbim. Când mi-a spus că este din Somalia, toate bancurile posibile cu somalezi au început să-mi vină în minte și m-am trezit râzând singur, ca prostul.

Qasim râdea și el, apoi m-a întrebat de unde sunt și, când a auzit de România, a avut o reacție care m-a făcut să-mi fie rușine de mine:

„Eram sigur, de asta muncești atât de bine. Știi că cei mai mulți în firma asta sunt români? Sunteți foarte muncitori!”.

Nu știam asta, nu cunoșteam firma. Erau primele mele zile în acel loc de muncă, foarte bucuros că agenția care mă plasase acolo îmi dăduse atât de ușor postul, în condițiile în care nu aveam toate actele în regulă.

Am început să vorbim apoi vrute și nevrute, iar cand Qasim îmi povestea despre copilăria, familia și visele lui, realizam că nu sunt cu nimic diferite de copilăria, familia și visele mele. Doar locurile în care se întâmplase să ne naștem difereau. 

„Today is my happy birthday…”

Mi-l amintesc, apoi, pe Lucky. Numele lui real nu-l cunoșteam niciunul, pentru că era un nume indian, foarte greu de pronunțat.

Toți îi ziceam Lucky. Arăta ca o păpușă, micuț de statură, cu turban colorat și o barbă uriașă.

Era un tip foarte haios, nu se omora cu munca, dar susținea sus și tare, în fața oricui avea chef să-l asculte, că este singurul din site care muncește cu adevărat! Ca mulți alți indieni pe care i-am intâlnit, avea însă, o mână fină și era bun la muncile care cereau atenție și migală.

Într-o zi, a venit lângă mine și, în engleza lui stâlcită, m-a întrebat:

– Bob, ce zi e azi, 13 sau 14?

– 13, Lucky, de ce?

– Aaa, today is my happy birthday…

– La mulți ani, Lucky! Să fii fericit, împreună cu toți cei pe care-i iubești!

I-am strâns mâna cu putere și i-am explicat, în glumă, că trebuie să dea de băut, știind că el, din religia Singh fiind, nu consuma alcool. Dar nu părea în apele lui.

– Stai liniștit, nu trebuie să dai de băut. Era o glumă.

Atunci s-a uitat la mine și mi-a zis, în felul lui simplu și direct:

– Nu mi-am vazut mama de șapte ani.

Mi-a aratat șapte degete, parcă pentru a sublinia cât de mult îl dor acei ani, iar eu m-am gândit că în trei degete, însemnând ore, nu ani, mă sui în avion și sunt acasă.

„De ce mi-ar fura cineva pantofii?”

Mi-l amintesc apoi pe bătrânul Brian, un englez din partea de nord a țării, care m-a privit cu răceală și neîncredere atunci cand am început să lucrăm împreună. La sfârșitul primei zile de muncă, nu-și găsea o unealtă și mă tot întreba dacă nu știu unde e. Când am înțeles, în sfârșit unde bate, i-am zis:

“Brian, eu nu fur. Nu știu ce parere ai tu despre noi, dar eu nu fac asta. Dacă te simți mai în siguranță să nu lucrăm împreună, nu mă deranjează și putem rezolva asta. “

Și-a cerut scuze, a insistat că nici prin cap nu i-a trecut așa ceva, dar îi trecuse.

Peste puțin timp, aveam să fim trimiși amândoi, pentru trei săptămâni, la o lucrare în sudul Angliei, în Eastburne. Petreceam cu el cam 14 ore pe zi și doar seara, când ne retrageam fiecare în camera lui de hotel, ne desparțeam. Atunci mi-a povestit că, odată, când se afla la o lucrare pe un site, unul dintre  românii care lucra acolo îi furase pantofii lăsați în vestiar și îi ascunsese într-o lădiță de unelte.

„De ce ți-ar fura cineva pantofii, niște pantofi absolut obișnuiți, purtați, eu nu pot să înțeleg”.

Nici eu nu stiam cum să explic treaba asta, altfel decât printr-o deprindere extrem de proastă.

Dar am devenit prieteni, iar în cele 12 ore de muncă pe care le petreceam zilnic, plus alte două ore seara, când mâncam la hotel și mai stăteam la o bere, bătrânul Brian, care nu ieșise în viața lui din Marea Britanie, mă întreba vrute și nevrute. De România, de Europa, de Dracula, de comunism și, mai ales, de viața de zi cu zi, de familie, de copilărie.

„E tare interesant ce-mi spui tu, Bob. Și stii de ce? Pentru că multe dintre întâmplările pe care mi le spui le-am trăit și eu. Dar între noi doi e diferență de două generații, eu aș putea să-ți fiu bunic”.

Așa e, mă gândeam. Și între țările noastre e diferență de cel puțin două generații.

Învață-mă câte ceva din limba ta.

Brian a gasit, apoi, o altă modalitate, care să facă să treacă mai ușor lungile ore pe care le petreceam împreună: „Eu n-am învățat niciodata o limbă străină, învață-mă câte ceva din limba ta!”.

Și-l învățam cum se salută, cum se spune mulțumesc, te iubesc, cum te prezinți, îi descriam cuvinte și expresii asemănătoare în română și engleză sau îi traduceam vorbe „de duh”. „Calul de dar nu se caută de dinți. Câinele moare de drum lung, iar prostul de grija altuia”. Râdea de se prăpădea și îmi spunea: „Și noi le avem pe astea, doar că le spunem altfel. Extraordinar!”.

Și astăzi, dacă îl sun să văd ce mai face, își ia un ton serios, urmează o pauză de câteva secunde, apoi aud cum se chinuie să pronunțe: „Eu fac bine, tu mă bucur că ești bine”. După care, întotdeauna mă întreabă: “Am zis bine „ma bucur”?”

“Norocul vostru e că învățați repede și aveți ambiție.”

Un alt om care îmi vine în minte când derulez filmul înapoi este Martin. Ca multi alți irlandezi trecuți de 40-50 de ani, pe care îi întâlnești în construcții, Martin a abandonat școala de mic și a intrat în muncă, să-și ajute familia.

Nu știe să scrie sau să citească bine, însă este un meseriaș desăvârșit, iar asta se plătește foarte bine în Londra. Ca să vă faceți o idee, de multe ori, dacă privești parcarea unui site de construcții mai așezat, nu știi care e mașina directorului și care e cea a zidarului sau fierarului.

„Câteodată mă enervați, dar îmi vine să și râd când vă văd. Veniți pe șantiere și spuneți că știți să faceți aia și aia, dar cei mai mulți habar nu aveți să le faceți cum trebuie. Norocul vostru că învățați repede și aveți ambiție. O să reușiți aici, pentru că vă trageți unul pe altul, cum am făcut și noi.„, sunt cuvintele pe care Martin, care era atunci șeful meu, mi le-a spus după o zi urâtă, în care lucrasem sub multă presiune, dar am reușit, în final, să o scoatem la capăt.

Îl ascultam cu atenție, dar nu înțelegeam cum de noi, românii, care ne știam atât de dezbinați când vine vorba să luptăm pentru un interes comun, păream, în ochii lui, că o să reușim, pentru că „ne tragem unul pe altul”.

„Păi e simplu, mi-a spus. Dacă eu te văd pe tine că muncești bine, pe Vasil, pe Mario că muncesc bine, când am nevoie de mai mulți oameni și sun la agenție, le zic să-mi trimită tot români, pentru că e mai ușor și pentru mine să lucrați împreună. Sau dacă văd ca tu ești bun și-mi zici că ai pe cineva care caută de muncă, eu îi dau o șansă. Dacă ai fi o putoare, cum să mă gândesc să aduc încă unul ca tine?”.

Atunci am realizat cum noi, comunitatea asta amărâtă și dezbinată de atâtea și atâtea lucruri, ne ajutăm, de multe ori, fără măcar să știm. Doar prin simplul fapt că, la fel ca indianul Lucky, somalezul Qasim sau irlandezul Martin, am venit aici să luptam, cu toate puterile noastre, pentru o viață mai bună.

Suntem, din nou, pe masa de operație, iar granița între înțelegere și ură este atât de subțire.

Totul este neclar, se aud voci, se văd umbre mișcându-se într-o lumină chioară și nu înțelegi mai nimic din ce se întamplă.